În mediul online, termenul de partener "indisponibil emoțional" este foarte des întâlnit. Vom explora mai în detaliu ce spune știința actuală despre asta, ce se află în spatele acestui termen popular, și cum factori precum insecuritatea de atașament, reactivitatea inconsistentă și întărirea comportamentală duc la aceste dinamici dăunătoare.

Dar mai întâi, ce este atașamentul?

Când spunem că cineva este "atașat" de o persoană, de multe ori ne gândim la o conexiune strânsă, sau poate chiar la dependență. Însă, conceptul psihologic de atașament este mult mai complex de atât. John Bowlby (1979) a arătat că bebelușii dezvoltă moduri diferite de interacționare cu proprii părinți, în funcție de cât de consecvent și predictibil le-au fost îndeplinite nevoile emoționale.

Astfel, au apărut trei tipare distincte de atașament: bebelușii cu atașament securizant protestează în absența unui părinte, dar pot explora mediul înconjurător și devin rapid calmați la reuniune. Bebelușii cu atașament anxios prezintă o suferință intensă atunci când rămân singuri, au dificultăți mari în a explora mediul înconjurător și sunt greu de consolat atunci când părintele se întoarce, de multe ori exprimând furie sau rezistență. Bebelușii cu atașament evitant par detașați emoțional: prezintă o suferință vizibil scăzută atunci când rămân singuri, și tind să evite sau să ignore părintele atunci când se reîntoarce (Bowlby, 1979).

• Un părinte care îndeplinește majoritatea nevoilor fizice, emoționale și relaționale ale copilului într-un mod predictibil va crea un atașament securizant.

• Un părinte care îndeplinește nevoile fizice, emoționale și relaționale ale copilului într-un mod impredictibil va crea un atașament anxios.

• Un părinte care în mod predictibil nu îndeplinește nevoile fizice, emoționale și relaționale ale copilului, va crea un atașament evitant.

Elementul important aici: tiparele de atașament dezvoltate în perioada infantilă, mai ales dacă nu există o schimbare în stilul de parenting, vor continua să se manifeste și în viața de adult, însă în moduri mult mai complexe.

Conflictul în relație

Conflictul poate fi definit în sens larg ca prezența dezacordului, diferențelor sau a incompatibilității între parteneri. Conflictul in relatii este inevitabil. Cheia unei relații stabile este modul în care este gestionat conflictul.

Conflictul sever sau persistent activează sistemul de atașament. De data asta însă, spre deosebire de studiile pe bebeluși, comportamentul adult în cadrul atașamentului este mult mai complex. Atunci când climatul relațional este calm, trăsăturile de atașament sunt mult mai slab pronunțate. Astfel, rezolvarea unui conflict implică dinamici complexe de atașament, influențate de nivelul de insecuritate, anxietate și evitare în cadrul relației (Feeney și Karantzas, 2017).

Anxietatea în atașament este legată de conflicte mai frecvente, de perceperea comportamentului negativ al celuilalt ca fiind intenționat sau rău-voit, precum și subestimarea pozitivității acțiunilor partenerului/ei. Cu alte cuvinte, anxietatea în atașament face o persoană să fie mult mai predispusă în a vedea partea negativă a lucrurilor, răspunzând la conflicte prin escalare fiziologică și comportamente hiper-activatoare, menite să forțeze cealaltă persoană să acorde mai multă atenție și sprijin. Aceste tactici au ca rezultat alienarea partenerulu/ei (Feeney și Karantzas, 2017).

Comportamente hiper-activatoare: dominație, coerciție, exigență, dependență crescută (clinging), negociere mutuală scăzută.

Evitarea în atașament are la bază strategii de dezactivare, care implică minimizarea conflictelor și negarea nevoilor de atașament. Persoanele evitante încearcă să mențină un sentiment de independență și control. Devin defensive, subestimând negativitatea mesajelor celeilalte persoane, recurgând la retragere fizică și emoțională. Aceste comportamente generează adesea frustrare pentru partener/ă (Feeney și Karantzas, 2017).

Comportamente dezactivatoare: evitare, retragere, expresivitate scăzută, implicare și negociere mutuală reduse.

Observăm astfel cum, în funcție de nivelul ridicat de anxietate sau evitare la nivelul atașamentului, tacticile de rezolvare a conflictului pot părea aproape oglindite, fiind bazate fie pe intensificarea conflictului sau negarea acestuia. Prin urmare, un cuplu în care partenerii au atașament evitant și anxios respectiv poate ajunge blocat într-un impas, unde anxietatea de atașament al unui partener activează evitarea celuilalt.

Scopul acestor studii nu este patologizarea atașamentelor nesigure. Mulți oameni în mediul online folosesc apelative precum "toxic" atunci când se referă la aceste trăsături de atașament. Dacă te-ai regăsit în descrierile de mai sus, acest lucru nu este o greșeală morală. Cândva, poate a fost nevoie să devii dependent de un părinte impredictibil ca să supraviețuiești. Sau poate a fost necesar să te retragi când ai avut de a face cu un părinte care nu îți îndeplinea în mod predictibil nevoile.

Îmbunătățirea dinamicilor de atașament poate fi un plus în relație, poate face ca relațiile tale să devină mai stabile și mai puțin stresante. Iar acest lucru este posibil prin psihoterapie integrativă.

Reîntărirea intermitentă în relații și abuzul

Dacă mai sus am discutat despre tiparele de atașament, e timpul să prezentăm și situații mult mai periculoase. Dacă trăsăturile de atașament, fie ele securizante sau insecurizante, reprezintă până la urmă marea majoritate a populației, există și cazuri in care unele persoane pot rămâne blocate într-o relație care nu este doar nepotrivită, ci abuzivă.

Un mecanism prin care aceste relații, în ciuda naturii lor nocive, încă funcționează și pot rămâne stabile este reîntărirea intermitentă. Studiul experimental al lui Beckes et al., (2017), a arătat că o persoană de încredere care este susținătoare în mod impredictibil este tratată cu mai multă atenție, are putere mai mare de convingere dar este și percepută ca fiind mult mai "enervantă" decât o persoană care sprijină în mod consistent. Această descoperire este un factor important ce poate explica de ce abuzul de multe ori nu este un "dealbreaker" pentru o relație.

Abuzul poate funcționa ca un mod de control al comportamentului victimei din relație. De exemplu, dacă victima își dorește independență, atunci va fi pedepsită. Dacă se supune, atunci pedeapsa este evitată. Se creează astfel un ciclu vicios: victima învață că supunerea este eficientă pentru a menține siguranța, iar abuzatorul că poate dobândi control prin acțiunile sale (Bell și Naugle, 2005).

Elementul-cheie aici este faptul că stabilitatea relației, în ciuda unui prejudiciu evident pentru victimă, poate fi totuși încurajată de recompense imediate. Acestea pot include situații când abuzatorul oferă apropiere emoțională temporară, stabilitate financiară, sprijin social sau chiar momente scurte de afecțiune. În schimb, plecarea din relație implică adesea recompense întârziate sau incerte, cum ar fi siguranța sau independența pe termen lung, dar și costuri imediate, cum ar fi singurătatea, instabilitatea sau lipsa resurselor materiale (Bell și Naugle, 2005).

Astfel, deoarece oamenii tind să favorizeze recompensele imediate în detrimentul celor întârziate, acest dezechilibru poate face ca menținerea relației abuzive să pară o alegere "mai ușoară" sau mai convingătoare. În același timp, factori psihologici precum speranța că partenerul/a se va schimba, teama de represalii și angajamentul emoțional întăresc și mai mult stabilitatea relației (Bell și Naugle, 2005).

Carmela Soprano, unul dintre personajele principale din serialul The Sopranos, reprezintă un exemplu clar al modului în care reîntărirea intermitentă poate menține o persoană într-o relație abuzivă. Deși este înșelată constant de către soțul ei, Carmela se complace cu stabilitatea financiară oferită de către acesta, alături de rarele momente de tandrețe, la care i se adaugă și propriile valori legate de conceptul catolic de sanctitate al căsătoriei. Există la un moment dat o încercare de divorț din partea ei, însă are de a face cu două piedici majore: anii petrecuți acasă îi îngreunează independența financiară, iar influența lui Tony Soprano reușește să intimideze orice avocat de divorț valabil pentru Carmela. Rămasă fără sprijin monetar sau legal, aceasta este nevoită să se întoarcă la Tony, rămânând blocată alături de acesta până la sfârșitul serialului.

Bowlby, J. (1979). The bowlby-ainsworth attachment theory. Behavioral and brain sciences, 2(4), 637-638.

Feeney, J. A., & Karantzas, G. C. (2017). Couple conflict: Insights from an attachment perspective. Current opinion in psychology, 13, 60-64.

Bell, K. M., & Naugle, A. E. (2005). Understanding stay/leave decisions in violent relationships: A behavior analytic approach. Behavior and Social Issues, 14(1), 21-46.

Beckes, L., Simons, K., Lewis, D., Le, A., & Edwards, W. (2017). Desperately seeking support: Negative reinforcement schedules in the formation of adult attachment associations. Social Psychological and Personality Science, 8(2), 229-238.